Verde

– Când eram mic, aveam un inamic. Era verde.

– Era un extraterestru imaginar.

– Îi poți zice și așa. Un fel de extraterestru. Dar deloc imaginar. Cât se poate de real.

– Mă faci curioasă…

– E doar adevărul. Așa cum tot adevărul e că, pe la 20 de ani, inamicul meu din copilărie mi-a devenit cel mai bun prieten. El și mulți alții ca el.

– Erai cam trist, înseamnă. Alții au prieteni oameni, animale, chiar AI-uri…

– Da, eu aveam prieteni ciudați, recunosc. Deși, dacă privesc în urmă, probabil că de acolo a plecat totul.

– Totul, adică vrei să spui că lucrurile care se întâmplă astăzi au ca pornire prietenii tăi verzi?

– Da. Chiar așa e. Și trebuie să știi povestea, pentru că până acum n-a aflat nimeni, niciodată, cu ce m-am ocupat eu, cu adevărat, în ultimii 20 de ani.

– Wow, zici că-i o carte cu detectivi. De abia aștept să aflu mai multe!

– Mă bucur. Promit că-i o poveste ca niciuna pe care ai auzit-o până acum. Și totul începe acum mulți ani, într-un oraș mic și absolut banal, undeva în provincie, în curtea unei case obișnuite. Vezi tu, când eram mic, în curtea casei noastre era plin de creson.

Multă vreme nu l-am băgat în seamă. Bunică-mea îl smulgea mereu și spunea că-i buruiana dracului. L-am smuls și eu de multe ori și am ajuns chiar să îl urăsc, pentru că, oricât de mult ne chinuiam să-l stârpim, răsărea iar. Apoi, am plecat la facultate și, în timp, am aflat că planta aceea micuță era un fel de star printre geneticieni. Am început să o privesc altfel, de atunci.

Așa că, în câteva săptămâni, aveam acasă mai multe vase în care plantasem vechea mea prietenă: Arabidopsis thaliana. Cresonul, un supererou al plantelor. Hai să-ți explic ceva. Cresonul nu ocupă mult spațiu și crește repede. Practic, ajunge de la stadiul de sămânță la o plantă care produce semințe noi în doar 6-8 săptămâni. E suficient de puțin timp încât să poți face experimente rapide și să poți vedea rezultatele fără să aștepți la nesfârșit. Apoi, mai e ceva.

A fost una dintre primele plante cu genomul complet secvențiat, în anul 2000. Și asta pentru că are un set relativ mic de gene (aproximativ 27.000), ceea ce o face mai ușor de studiat și de înțeles din punct de vedere genetic. Știu că sună complicat lucrurile astea, așa că hai să le simplificăm.

Imaginează-ți că genomul este un set uriaș de instrucțiuni care te invață cum să faci o plantă (sau orice altă ființă vie). În acest set, există instrucțiuni specifice pentru fiecare parte a plantei, cum ar fi înălțimea ei, culoarea frunzelor, cât de repede crește etc. Aceste instrucțiuni specifice sunt ceea ce numim „gene”. Deci, dacă genomul este cartea de instrucțiuni, atunci genele sunt instrucțiunile, ”rețetele” individuale pentru diferite părți sau caracteristici ale plantei.

Bun. Acum, să trecem la „secvențiere”. Ca să înțelegi cartea cea mare cu instrucțiuni, trebuie să obligi creierul tău să le citească pe toate, literă cu literă. Undeva pe la începutul anilor 2000, oamenii de știință au „citit” întreaga carte de instrucțiuni a plantei Arabidopsis thaliana (cresonul), adică au secvențiat întregul său genom. A fost un lucru mare pentru că, odată ce știi ce scrie în carte, poți înțelege mai bine cum să faci plantele să crească mai repede, mai sănătoase sau chiar cum să le faci să reziste la boli. Arabidopsis are o carte de instrucțiuni relativ scurtă, comparativ cu alte plante. Acest lucru a făcut-o mai ușor de „citit” și de înțeles, iar ăsta este unul dintre motivele pentru care este atât de populară printre oamenii de știință.

Înțelegând cartea cresonului, oamenii de știință pot învăța cum să modifice sau să îmbunătățească cărți de instrucțiuni ale altor plante, ajutând la rezolvarea unor probleme mari, cum ar fi găsirea unor modalități de a crește plante care pot supraviețui în condiții de secetă sau care pot produce mai multă mâncare pentru oameni. E o miză, mereu a fost asta. Cum ți se pare până acum, explic suficient de simplu?

– Da, înțeleg ce vrei să spui. Cresonul, prietenul tău cel mai bun, e un fel de lego mai mic pe care, odată ce înveți să îl faci, dobândești experiență și pentru lego-urile mai complicate.

– Ceva de genul. Dar să vezi că e mai mult de atât. În jurul acestei plante s-a creat o comunitate foarte mare de cercetători care lucrează cu Arabidopsis, oferind o vastă colecție de resurse genetice. Găsești bănci de gene și colecții de gene mutante, o mulțime de date și cercetări partajate și multe altele. Genul ăsta de colaborare accelerează foarte mult descoperirile științifice

– Am înțeles. Ai prieteni VIP-uri. Să ne lăudăm…

– Să vezi ce-a urmat. Pentru că, până acum, nici nu ne-am apropiat de partea haioasă a poveștii. Undeva spre 2017 – 2018, nu mai țin minte bine, niște japonezi au publicat o cercetare super interesantă.

Și acolo, în acele hârtii pline de grafice și constatări, era ceva cu totul remarcabil. Descoperiseră o latură a cresonului care părea desprinsă din paginile unei povestiri SF. Se pare că, deși lipsite de creier, plantele au un fel de sistem nervos. Acest lucru nu era nou pentru mine (și nici pentru majoritatea cercetătorilor lumii), dar ceea ce au descoperit mai departe a fost cu adevărat uimitor.

Când o frunză este mâncată sau deteriorată, ea avertizează alte frunze prin utilizarea unor semnale similare cu acelea din corpul animalelor (sau oamenilor). Lucrarea japonezilor era pe cale să dezlege un mister vechi, despre cum ”vorbesc” diferite părți ale unei plante. În lumea animalelor, celulele nervoase comunică între ele cu ajutorul unui aminoacid numit glutamat.

Când o celulă nervoasă este excitată și eliberează glutamat, acesta declanșează o ”undă” de ioni de calciu în celulele vecine. Această ”undă” călătorește de-a lungul următoarei celule nervoase, care transmite semnalul la următoarea celulă din linie și așa mai departe, permițând comunicarea pe distanțe lungi. Eh, japonezii au reușit să înregistreze video cum plantele, într-un mod propriu, se comportă similar.

Cercetarea lor inițială nu era despre asta. Nu. Își propuseseră să observe cum reacționează planta la gravitație. Pentru asta, au dezvoltat un senzor molecular (o substanță, să-i spunem așa) care putea detecta creșterile de calciu, crezând că acestea ar putea juca un rol important în adaptarea unei plante la gravitație mai mare sau mai mică. Dacă vrem să colonizăm alte planete, e nevoie să știm asta, nu?

Au introdus acest senzor, această substanță, care făcea frunzele plantei să ”strălucească” pe măsură ce nivelurile de calciu din ele creșteau, într-un exemplar de creson. Apoi, i-au tăiat o frunză. Voiau să știe dacă o astfel de ”mutilare” ar influența nivelul de calciu. Extraordinar, chiar lângă rană, au observat imediat o strălucire care devenea mai intensă, apoi mai slabă.

Apoi, strălucirea a apărut și a dispărut mai departe, până când ”unda” de calciu a atins celelalte frunze. Studiile ulterioare au identificat glutamatul ca fiind declanșatorul ”undei” de calciu.

– Deci plantele suferă atunci când le mutilăm. E interesantă ideea. Asta înseamnă că ar trebui să le privim altfel? Să le dăm drepturi? Să construim o serie de mecanisme prin care să le tratăm ”uman”?

– Hehe, mergi prea departe. Încă n-am ajuns cu povestea acolo. N-am ajuns nici măcar la videoclipul din 2023.

– Ce videoclip?

– Unul în care aceeași echipă de japonezi filma, la propriu, modul cum plantele de creson își ”spun” una alteia despre pericole diverse. Plantele percep compuși organici volatili (sunt niște substanțe speciale) eliberați de plantele vecine, atunci când acestea sunt ”mâncate”, ”rupte”, ”smulse” și induc diferite răspunsuri de apărare.

Studiul nu spunea un singur lucru, însă. Dar el era clar, pentru oricine ar fi citit rezultatele sale. Trăiam sfârșitul viziunii tradiționale asupra plantelor, care erau niște organisme pasive și izolate. Ba chiar, dacă voiai să jignești pe cineva, îi spuneai că-i plantă, adică prost absolut. Filmarea japonezilor ne dovedea că plantele sunt ființe active și sociale, capabile să schimbe informații și să coordoneze acțiuni cu vecinii lor. Erau inteligente.

Atunci am început să mă gandesc la prietenul meu creson ca la un extraterestru. Știi? Mereu am fost obsedat de ideea aceea că undeva, departe, în spațiul ăla nemărginit, există extratereștri care nu sunt conduși de logica noastră. Unii a căror societate nu-i deloc precum a noastră și, mai mult, nu-i deloc precum ceva ce noi am putea înțelege vreodată.

Ori eu voiam să înțeleg micii extratereștri verzi de lângă mine. Mi-am spus că e provocarea vieții mele să vorbesc cu ei. Să le înțeleg logica. Să îi determin să răspundă și, dacă se poate, să găsim împreună modalități prin care să ne facem viața mai bună unii altora.

– Deci ți-ai propus nu doar să ai cresonul cel mai bun prieten, ci și să vorbești cu el…

– Sarcasm, da. Încă mai înțeleg limbajul uman, să știi. Chiar și pe cel subtil. Dar..

– Păi mi se pare super haios. Când lumea asta e așa de mare și are atât de multe lucruri de explorat, descoperit, să-ți propui să vorbești cu plantele e ceva…

– Ceva cum? Până la urmă, dacă mâine ar ateriza aici, pe Pământ, o rasă de extratereștri, n-am vrea să încercăm să vorbim cu ei? De ce ți se pare ciudat? Eu am considerat, de la acel moment încolo, că plantele sunt extratereștrii aterizați aici și că ar trebui să comunicăm. Plus că, vezi tu, schimbările climatice, poluarea, multe afectează plantele. Iar plantele afectate pot aduce tot felul de lucruri nocive în organismele noastre. De ce să nu vorbim? Poate reușim să rezolvăm o problemă mult mai mare?

După mulți ani de încercări inutile, mi-a venit ideea să consider o rețea de plante ca pe o rețea de ”neuroni” dintr-un sistem de inteligență artificială. Cu cât le studiam mai mult, cu atât eram îmi convins că, în lumea lor, nu există ”indivizi”, cu doar ”comunitate”. Că rolul fiecărei plante e să primească și să dea mai departe diverse mesaje. Că suferă toate atunci când unele pățesc ceva.

În timp, am început să le consider o minte vegetală și experimentele mele se desfășurau pe câmpuri imense, unde plantele puteau comunica în voie. Am înțeles cum transmit și primesc informații. Am învățat că nu ”vorbesc” doar despre ruperea unor frunze, ci și despre condiții de mediu, dăunători, chiar despre plante agresive la adresa speciei lor. Totul e transmis mai departe. Plantele nu mint și nu ascund ceva.

Chiar dacă fiecare e un organism individual, „mintea” lor e una colectivă, permițându-le conexiuni și strategii de supraviețuire mult mai complexe. Pot procesa semnale din sol, lumină, aer, recunoaște modele și răspunde în consecință la nivel de rețea.

Mi-a luat ani de-a rândul, dar am reușit să înțeleg toate aceste ”coduri” de comunicație. Și colegii din echipa mea s-au specializat, fiecare, pe câte un lucru pe care îl puteam face, alături de plante.

Am lansat o divizie de cercetare care se ocupa de agricultură inteligentă. Plantele funcționau ca senzori vii și monitorizau sănătatea culturilor și starea solului, detectând stresul hibric, lipsa nutrienților sau prezența dăunătorilor. Când sesizau ceva, își schimbau culoarea ori emiteau substanțe fluorescente care să îi atenționeze pe oameni despre schimbări. Am construit dispozitive speciale care ofereau fermierilor informații în timp real, permițându-le să optimizeze irigarea, fertilizarea și tratamentul împotriva dăunătorilor.

Am construit, în acei ani, și o direcție de cercetare care se ocupa de poluare. Rețelele de plante erau utilizate ca sisteme de bioindicatori ce detectau substanțele chimice nocive sau poluanții în aer, apă și sol. Prin inginerie genetică, plantele au devenit ”atente” la diferiți poluanți specifici, schimbându-și proprietățile fizice (cum ar fi culoarea) în prezența acestora. Construisem cei mai ”tari” senzori din lume.

Să mă mai gândesc….

– Dumnezeule! Acum îmi dau seama…

– Încă puțin și ajungem spre final. Când totul va fi clar. Așa, unde rămăsesem? A, da! Am lucrat cu pompierii din unele insule ale Greciei pentru a identifica ultra rapid incendiile. Diverse plante locale au fost modificate genetic pentru a detecta schimbările în compoziția gazelor din aer, asociate cu incendiile. La detectarea semnalelor de fum sau creșterea temperaturii, se declanșa un răspuns vizual sau chimic detectabil de la distanță, oferind un sistem de avertizare timpurie pentru zonele susceptibile la incendii.

Și au mai fost multe, multe idei pe care le-am pus în practică. Controlul eroziunii solului și managementul resurselor de apă, explorare spațială. Am vorbit despre toate și ne-am simțit, pe măsură ce echipele noastre creșteau din ce în ce mai tare, ca un echipaj trimis în misiunea de-a vorbi cu extratereștrii verzi care tocmai aterizaseră pe planeta noastră.

– De fapt, însă, nu vorbeați cu ei. Doar le dădeați ordine, nu? Adica, apropo de ce spusesei inițial, că ideea era să ne ajutăm reciproc, noi și plantele, niciunul dintre proiectele voastre nu își propunea să facă ceva special pentru plante. Nu-i așa?

– Privind în urmă, da. Cam așa-i. Știi, însă, că noi suntem egoiști, ca specie. Am inventat cuvântul ”altruism” doar ca să ne înțelegem mai bine egoismul. În timp, mi-a fost clar că miza cea mai mare a proiectului vieții mele nu era să vorbesc cu extraterestrul cel verde, ci să îl ajut.

– Și ai făcut asta?

– Am încercat. Sau, nici nu știu cum să-i spun ideii. Am încercat cât de mult am putut. Cred că de asta și suntem, azi, aici.

– Mă duc să iau niște apă. Apropo, cred că ne mai ajunge doar câteva zile. Va trebui să facem cumva să o raționalizăm mai mult. Altfel, o să fie nevoie să ieșim afară, în toată nebunia aia.

– Le-am spus despre noi, oamenii. Așa mi s-a părut că ajut micul meu prieten. Să-i spun despre mine. Doar că nu-i puteam povesti ca ție. Și m-am gândit. Oare dacă le arătăm că și noi suntem ființe care suferă, așa ne vom înțelege mai bine? Am căutat voluntari care să poată transmite, cumva similar cu plantele, compuși organici volatili și ”unde” de calciu, atunci când simt stres. Transmiteau când le e foame, transmiteau când le e sete. Și plantele, habar n-am cum, au învățat ceva foarte foarte foarte simplu. Că acel ”ceva” care transmite e același ”ceva” care agresează plante în alte locuri. Că e stresat când nu are apă.

La început, n-am simțit foarte bine ce se întâmplă. Doar că plantele au dezvoltat rădăcini din ce în ce mai extinse. Era ca și cum au construit o plasă cu ochiuri mici, mici de tot, prin care încercau să acopere cât mai mult sol. Apoi, au apărut rapoarte care vorbeau despre secetă accentuată în multe zone ale pământului.

Noi nu lucram cu plante din acele zone, deci nu am băgat în seama ideea. Probabil era clima. Ori oamenii care foloseau apă în exces pentru tot felul de proiecte nebunești. Am mers mai departe cu cercetările până când…

– Deci voi ați fost! Și nu se poate face ceva? Nu poți da cu ierbicide, să le omori pe toate? Tu ar trebui să poți!

– Când am înțeles, era destul de târziu. Ochiurile plasei deveniseră atât de mici încăt apa nu se mai scurgea în pământ. Iar plantele deveniseră mai mult rădăcini decât altceva. Trăiau în apă, o ”injectau” cu substanțe care să o facă nepotabilă pentru noi și, în timp, așa am ajuns aici, închiși într-un buncăr, înconjurați de lupte și urlete ale unor oameni însetați.

Și era imposibil să facem ceva. Plantele pe care noi le învățasem să recunoască agresorii, să trateze cu ei ori să devină imune la anumite lucruri, acele plante alegeau să moară, să renască, să moară și să facă asta până își ating scopul. Era un fel de inginerie genetică live, pe care o făcea pe propriul lui corp extraterestrul cel verde, prietenul meu.

Nu e ca și cum noi le-am deșteptat. Erau deștepte înainte. Și nici măcar nu-i ceva rău ce alegeau să facă. E doar un mecanism de apărare, ceva ce acum, când erau modificate genetic, puteau face mult mai eficient. Gata, nu mai zici nimic?

– Ce să mai zic. Tocmai am înțeles ce se întâmplă.

– Da, și îmi pare rău.

– Cred că tuturor oamenilor care au provocat nenorociri planetare le-a părut rău, la un moment dat.

–

Această povestire nu e despre plante, nici despre buruieni, ci despre noi, oamenii. Suntem obișnuiți atât de mult să fim în vârful lanțului trofic, încât considerăm că orice creație de-a noastră care implică alte ”ființe” de pe Pământ are singurul scop de-a ne fi util nouă și doar nouă.

Cercetările amintite în această povestire există (vezi, spre exemplu, aici și aici), iar japonezii amintiți chiar au filmat plante care comunică între ele. Restul e doar imaginația mea. Cred însă că, într-un viitor deloc îndepărtat, ne vom trezi în situația de-a trata cu extraterestrul verde care a aterizat pe planeta noastră și a cărui logică și viață n-o putem înțelege.

–

Îți mulțumim că ne citești. Povestirile noastre sunt menite să lanseze provocări, nu să câștige premii literare. În fond, lumea evoluează, fie că vrem, fie că nu. Iar viitorul ne va pune față în față cu lucruri pe care, într-un fel sau altul, va trebui să ni le imaginăm de pe acum pentru a le putea înțelege și integra în viața noastră, când va fi cazul. Ne auzim, în curând, cu un alt text. Prima povestire din serie se poate citi la această pagină.