– Adică, ajungeam în intersecție și trebuia să fiu atentă la toate acele detalii? La semafor, la semnele de circulație, la direcția din care vin celelalte mașini? Să semnalizez, să mă uit, eventual, în dreapta și stânga să mă asigur că nu vine vreun nebun peste mine? Și toate astea în timp ce controlam frâna și accelerația mașinii, trăgeam de volan în diferite direcții și multe altele?
– Da, cam așa.
– Incredibil! Ce barbarie! Cum să poți fi în stare să faci atâtea lucruri deodată? Și nu erau accidente multe? Adică, serios acum, câți oameni să fi fost capabili să facă toate lucrurile astea cum trebuie? Evident că nu mulți. Bun, asta a fost atunci. Dar cum au evoluat lucrurile? Pentru că, la un moment dat, s-a petrecut ceva din moment ce am ajuns aici.
– La un moment dat, s-au pus laolaltă mai multe dorințe ale oamenilor. Unele, chiar, se băteau cap în cap. Ba să nu mai existe atâtea accidente din cauza șoferilor neatenți, ba să poată face și alte lucruri în mașină, în loc să piardă timpul conducând. Unii își doreau mașini care să consume, evident, mai puțin, pentru că se conduceau singure, alții își doreau mașini care să poată ajunge mai repede dintr-un loc în altul, pentru că se conduceau singure.
– Nici nu-mi închipui cum puteau fi lucrurile atunci, recunosc. Adică stând așa cum stăm noi acum, făcând ce facem noi acum, am sentimentul că vorbești despre antichitate.
– Eh, nu e antichitate, sunt doar puțini ani de la momentul care a schimbat totul.
– Deci a fost, pană la urmă, un astfel de moment.
– Da. E ceva similar cu apariția acelui chat care răspundea natural la întrebări, pe la începutul anilor 2020, nu mai știu exact cand a fost. Știi cat de mult s-a schimbat apoi interacțiunea dintre oameni și tehnologie, nu? Cam așa a fost și cu mașinile. Că stau și mă gândesc acum, e chiar haios modul cum s-au petrecut lucrurile.
– De ce?
– Anunțuri cum că lansează un pilot automat au făcut mai multe companii software sau producători auto de-a lungul timpului. Știi ideea, era doar marketing. Într-o zi, însă, una dintre soluții s-a dovedit mult mai deșteaptă decât celelalte. Pur si simplu. Mașina se conducea singură, fără intervenție umană, 100% din timp. Oamenii au început să pună videoclipuri pe net, să-și prezinte călătoriile, să documenteze micile imperfecțiuni și tot așa. Totul a evolua fenomenal în doar câteva luni.
Doar că ideea ca o mașină să se conducă singură nu era de ajuns. Și oamenii au înțeles asta, unul sau doi ani după acel eveniment. Atunci au început să se construiască, serios, primele șosele inteligente. Cum funcționau? Pe drum, din loc în loc, existau tot felul de senzori și elemente de semnalizare care comunicau cu mașina. Ori luau informație de la mașina, ori îi furnizau informație. Ca să înțelegi mai bine, uite un exemplu.
Ți-am povestit la început de intersecție, cu semnele de circulație, cu semafoare, cu mașini care intră din diverse direcții și tot așa. Gândește-te că, acum, ai niște senzori care preiau de la mașină, din 20 in 20 de metri, viteza cu care merge, direcția în care se îndreaptă și multe altele. În același timp, ai un fel de balize, de semnalizatoare, care îi spun mașinii că în față urmează o intersecție, că se apropie 7 alte mașini din celelalte direcții, că e polei pe jos ori un accident în față etc.
De data asta, când mașina ajunge în intersecție, o să știe foarte bine ce o așteaptă acolo. La fel, mașinile care merg pe un drum în spatele altor mașini vor ști starea vremii cu mult înainte să se prindă ocupanții că ninge sau plouă.
– Hmm, interesant.
– Da, interesant. Dacă iei toate aceste informații și le introduci în computerul de bord, mașina o să poată reduce viteza, opri, accelera sau vira singură, în perfectă cunoștință de cauza. Doar că lipsește o piesă din tot acest puzzle.
– Care?
– Întâmplarea! Sau, ca să vorbim practic, viața. Să presupunem că se strica o stradă și e nevoie să fie reparată, ori că se decide ca pe strada respectivă se va merge doar într-o direcție sau alta, ori că, pentru evitarea accidentelor, anumite intersecții vor avea anumite reguli dimineața și alte reguli seara, în funcție de fluxul de trafic.
– Așa…
– Piesa care lipsește e tocmai integrarea acestor reguli în activitatea acelui pilot automat. Sigur, ele pot fi descărcate o dată la ceva timp și integrate ușor în acțiunile de care trebuie să țină seama mașina. Dar nu e suficient. Ai nevoie de o integrare aproape perfectă, în timp real, a actualizării acestor reguli în mintea mașinii. Și, de aici, ai nevoie de o conexiune permanentă la internet, de alte aparate și dispozitive și de multe altele. Dar nu e nimic de nerezolvat.
Așa că oamenii au trecut la pasul următor în dezvoltarea pilotului automat perfect. S-au gândit că mai e nevoie să integreze ceva în rutina lui: legislația. Și, cum legislația de la acea vreme era scrisă haotic, într-un limbaj creativ și deloc ușor de anticipat de mașini, pentru rezolvarea acestei probleme s-a produs o revoluție greu de imaginat în trecut. Au apărut primele legi algoritmice.
– Legi algoritmice?
– Vezi, și ție ți se pare un termen ciudat, pentru că acum toata lumea le zice, din nou, legi. Doar că, în trecut, ele arătau altfel. Erau scrise așa, într-un limbaj uman: titlu, articolul 1, articolul 2 etc. Astăzi, ele sunt cum știi tu. Îmi aduc aminte de momentul când scriam primele linii de cod pentru legea care sancționează depășirea vitezei legale și le-am integrat în Nomenclatorul de reguli pentru circulație pe care, ulterior, toate soluțiile de pilot automat trebuiau să-l integreze. Ce vremuri. Chiar, încă mai am prima secvență de cod scrisă de mine. Uite, așa arată, privește monitorul meu:
def speed_limit_law(speed, limit):
fine = 0
if speed > limit:
if speed <= limit + 20:
fine = 100
elif speed <= limit + 40:
fine = 200
else:
fine = 500
print(„You have been fined $” + str(fine) + ” for exceeding the speed limit.”)
else:
print(„You are within the speed limit.”)
speed = float(input(„Enter the speed of the vehicle: „))
limit = float(input(„Enter the speed limit: „))
speed_limit_law(speed, limit)
– Da, nu înțeleg nimic. Te dai mare!
– Eh, au fost vremuri ultra interesante pentru mine. Dar, ca să continuăm, legile algoritmice n-au fost suficiente. Pentru că era nevoie de un întreg sistem care să observe drumul și mașina, să comunice cu acestea, să atenționeze, să sancționeze, dacă e cazul, să comunice cu alte sisteme implicate și tot așa. Cât mai rapid. Fără mari întârzieri în acest proces. Așa că a fost nevoie de dezvoltarea unor soluții noi, care să rezolve toate problemele. Cum ar veni, încalci regula, sistemul află imediat și, câteva secunde mai târziu, amenda îți ete retrasă din cont. Și asta fost înainte să apară problemele cele mai interesante.
– Sunt curioasă ce poate fi mai interesant decât ce ai povestit pana acum.
– Păi, uite un exemplu: dacă mașina care se conduce singură depășește viteza legală, cine primește amenda? Proprietarul, cei care sunt în mașină sau producătorul? Evident, unele mașini erau sau puteau fi modificate în funcțiile lor fundamentale în așa fel încât, în anumite momente, să poată alege să nu respecte regulile. Doar că existau și situații în care nimeni nu intervenea pe mașina și ea, totuși, avea viteză prea mare. Situații în care, datorită stării drumului, mașina se rotea și accidenta pietoni. Cine e de vină, cel cu senzorii care nu iau starea drumului, cel cu balizele de semnalizare a stării drumului spre mașină, producătorul mașinii, proprietarul ei?
Au apărut, în scurtă vreme, atâtea probleme filosofico – juridice de rezolvat, încât părea că totul se blochează. Și asta s-a întâmplat înainte să apară cazurile grave, cu victime sau pagube mari. Gândește-te că și camioanele mari se conduceau singure. Și că, de când apăruseră soluțiile astea, au fost folosite mult mai des tehnici de grupare a camioanelor: un singur om în primul dintre ele, iar după el, un șir de alte camioane care se țineau, literal, după primul. Ce faci atunci când lucrurile astea nu funcționează bine? După multe dezbateri, certuri, invenții și inovații, multe dintre problemele astea au dispărut.
– Bun, și totuși, sunt curioasă cum am ajuns de la ce povestești tu la lumea de astăzi.
– Nu s-a întâmplat peste noapte. Doar că, la un moment dat, pe măsură ce stăteau în mașină ca în tren, ideea de lume digitală (Multivers, Metavers, erau mai multe denumiri) lua avânt din ce în ce mai mare. Acum, puteai sta în mașină, în drum spre birou, dar în lumea X să fii un dragon care zboară peste un șir de castele medievale. Sau puteai fi tot tu, dar într-o ședință virtuală cu restul oamenilor din compania ta.
După o vreme, oamenilor le-a pierit cheful să se miște. Mașinile costau mult și, în acei ani, păreau că nu mai aduc beneficiile din trecut. Din moment ce puteau merge la birou în lumea virtuală, mașina a rămas, mai degrabă, un mijloc de transport pentru diverse drumuri, vacanțe, călătorii și momente excepționale. Puțini și-au mai cumpărat autovehicule, iar serviciile de închiriere s-au transformat radical. Mașinile se închiriau de la punctul X la punctul Y, câteva minute sau câteva ore într-o zi și tot așa.
Apoi, s-a mai întâmplat ceva. Din moment ce oamenii stăteau acasă, s-a dezvoltat o rețea din ce în ce mai mare de curieri și servicii de transport care duceau și aduceau lucruri de la unii la alții. În majoritatea lor, aceste servicii de curierat erau operate de mașini cu pilot automat, roboți care încărcau și descărcau, etc.
– Și oamenii?
– Mulți dintre ei, convinși la un moment dat că vor dispărea de pe radarul joburilor importante, odată cu apariția AI și a automatizării, și-au dat seama că lumea digitală e, teoretic cel puțin, infinită, spre deosebire de vechiul Pământ care avea niște granițe vizibile. Acum avem chiar și agricultori care muncesc virtual și cresc diverse lucruri pe care alți oameni le folosesc în diverse scopuri imposibil de anticipat cu 20 de ani în urmă. Avem designeri de lumi, designeri de haine, designeri de case, designeri de corpuri și tot așa. Dacă în trecut există o slujbă într-un anumit domeniu, astăzi slujba în cauză e multiplicată de X ori, datorită complexității pe care o aduce cu ea lumea digitală.
– Revenind la mașini, însă, cum am ajuns acolo unde suntem astăzi?
– A, da, am uitat. Pai, deși crezi că-i complicat, răspunsul e foarte simplu.
– Spune-mi-l, atunci! Nu mă mai ține în suspans.
– Oamenii ăia care stăteau acasă au devenit clienți constanți ai serviciilor medicale. Au mers așa, într-o spirală continuă, până când cineva a reînvățat că mișcarea e mai importantă pentru sănătate decât am crede. Au început să iasă din nou afară și să-și dorească să meargă, să alerge, să se plimbe. După un timp, evident, s-au plictisit. Au vrut să revină la obiceiul din vechime în care te urcai în mașină și mergeai oriunde aveai nevoie. Doar că mașinile nu mai erau ca pe vremuri. Regulile se schimbaseră. Așa că a trebuit să accepte schimbarea și așa am ajuns unde suntem astăzi. Ne place ideea de mișcare, mașinile trebuie mișcate… Apropo, cred că pedala mea nu funcționează bine. Adică, simt de câteva minute că s-a stricat ceva la ea.
– Da, am simțit, din când în când dai în gol. Și mi-e greu să mișc doar eu mașina oricât de bine aș pedala. Dar mă bucur că sunt cu tine.
– Mda, îmi pare rău. Dar privește partea optimistă. Deși e cu pedale, mașina noastră e suficient de deșteaptă încât să vireze singură. Și să dea prioritate. Și să comunice cu alte mașini. Nu trebuie să ne batem capul cu nimic. Noi suntem doar motorul.
–
Îți mulțumim că ne citești. Povestirile noastre sunt menite să lanseze provocări, nu să câștige premii literare. În fond, lumea evoluează, fie că vrem, fie că nu. Iar viitorul ne va pune față în față cu lucruri pe care, într-un fel sau altul, va trebui să ni le imaginăm de pe acum pentru a le putea înțelege și integra în viața noastră, când va fi cazul. Ne auzim, în curând, cu un alt text. Prima povestire din serie se poate citi la această pagină.
