Înghețată

– O înghețată, vă rog, șopti George, gâtuit de emoție. 

E înalt, solid, blond. Seamănă cu un urs din desene animate. Unul blând și bun. Își savurează momentul cel mai bun al zilei. Cel în care merge prin parc, în drumul de la birou spre casă, și își poate comanda o înghețată. Doctorul i-a spus că n-are voie să mănânce multe dulciuri, dar uite, există viață și pentru oamenii ca el. A văzut la televizor că există o marcă de înghețată pe care o pot comanda și oamenii ca el, fără să aibă probleme. Avea chiar și avizul medicilor să o mănânce.

În afară de înghețată, regimul lui era mai mult decât strict. Mânca exact lucrurile pe care i le spusese doctorul. Lua mereu medicamentele potrivite, la orele potrivite. Făcea mișcare și, orice s-ar fi întâmplat, își menținea greutatea sub control. Cumva, era pacientul-model.

Viața lui a adunat sute de drumuri prin parc. Și înghețata aceea a devenit, încet-încet, viciul cel mai de preț. Singurul. Genul de moment pe care îl savura ca pe copilărie. I-a fost greu, la început, să trăiască într-o țară nouă. În primele luni, părea că lumea se termină cu fiecare moment în care se poticnea, obișnuindu-și creierul să se exprime în limba cea nouă. Noroc cu înghețata, pe care a comandat-o cu sfințenie, zilnic, de parcă ar fi fost singurul antidot la viața lui grea.

Apoi, cineva i-a povestit despre noile căști ce oferă traducere simultană. Datorită serviciului de traducere în cloud, era nevoie doar de o conexiune la internet, iar căștile reușeau să facă restul lucrurilor. Le puneai în ureche, îți montai un mic difuzor de gulerul tricoului și, atunci când vorbeai, dispozitivul asculta vorbele tale și le traducea, folosind difuzorul cel mic, în limba dorită. 

– Te iubesc!, i-a strigat el unei doamne, pe stradă, iar difuzorul i-a repetat întocmai spusele. Doamna l-a privit ca pe un nebun și a mărit pasul. Era ca un urs îndrăgostit. A continuat să le spună că îi iubește tuturor trecătorilor pe care i-a întâlnit în acea zi. Iubea pe toată lumea. Și cerul îl iubea mai mult acum, de când părea albastru ca in visurile lui.

Odată depășită bariera limbii, a reușit să se integreze mult mai simplu în societate. Celor ca el li se spunea Translați, un fel de joc de cuvinte ce mixează expații cu traducerea simultană. Unii oameni îi urau, refuzau sa vorbească cu ei. Alții se bucurau de interacțiune, convinși că, așa, lumea va deveni tot mai mică, pe măsură ce trece vremea.

Acum, înghețata părea și mai bună. Și, ori de câte ori o comanda, vânzătorul părea să-i pună puțin mai mult în cupă. Un om bun, cu siguranță. 

În anii următori, s-a obișnuit atât de mult cu dispozitivul de traducere, încât n-a mai încercat niciodată să spună cuvinte în limba străină. Șoptea limba lui, iar aparatul vorbea, tare, oamenilor din jur, în limba lor. Și-a cumpărat mai multe generații de aparate, mai mici și mai ingenios construite. În timp, serviciul a devenit atât de bun, încât traducerile se auzeau fără accent. Ba chiar, după ce serviciul îi asculta vocea o vreme, putea să vorbească prin micul difuzor folosind chiar inflexiunile vocii sale. Era ca și cum el ar fi vorbit cu oamenii. Era ca și cum ar fi căpătat voce.

Într-o zi, a început să se simtă rău. A dat vina pe frigul de zilele trecute. A așteptat câteva săptămâni să-i treacă răceala. Se consola cu veșnica înghețată, pe care acum o putea comanda direct în limba vânzătorului. Doar ea îl ținea in viață.

A ajuns la spital puțin după ora 12 noaptea, aproape orb, speriat și transpirat. I-au spus că diabetul lui e decompensat, că n-a avut grijă să urmeze indicațiile medicilor. Nu i-a crezut. Le-a scris pe hârtie toate lucrurile pe care le face, toată dieta lui. Le-a spus ce face, când face, iar ei l-au privit ca pe un caz special. Le-a spus chiar și de înghețată, dar părea că e genul de înghețată pe care o poate mânca. Și i-au dat dreptate. Era recomandată chiar și de medici.

L-au ținut în spital o vreme, până când lucrurile s-au mai așezat. Apoi, a plecat acasă și, în drum, a trecut iar prin parc. Chioșcul de înghețată îl aștepta acolo, iar micul difuzor a spus, imitându-l bucuria din glas: „O înghețată, vă rog!”. S-a gândit ce bine ar fi să nu fie nevoie să mai vorbească, iar serviciul de traducere să ia cuvintele direct din capul lui. Așa, probabil că n-ar mai avea nevoie niciodată de voce. Ar vorbi micul dispozitiv pentru el.

S-a așezat pe o bancă și a privit cerul. Apoi, în timp ce savura înghețata, și-a privit telefonul ce îi semnala o știre nouă. Un domn dădea în judecată o companie ce oferea traduceri simultane, pe motiv ca traducerile includ și reclame înșelătoare. Povestea era interesantă. Omul era supărat că, ori de câte ori vorbea cu prietenii, folosind serviciul de traducere simultană, cuvintele lui erau traduse greșit. Dacă spunea că și-ar dori să bea o bere, sistemul traducea puțin diferit. De fapt, vorbele lui, traduse, spuneau că și-ar dori să bea berea X. Și situația se repeta constant. Ori de câte ori folosea cuvântul bere, sistemul îl traducea prin berea X. Era ca și cum ar fi devenit un ambasador al mărcii X de bere. Și lui nici măcar nu-i plăcea berea X. Și mai era și scumpă. 

Știrea avea multe comentarii ale unor oameni care descoperiseră mecanisme asemănătoare, inserate în traducerile lor. Părea că, deodată, mai toți erau ambasadori ai unor branduri diverse. 

George s-a ridicat de pe bancă și s-a dus iar la standul de înghețată.

– O înghețată, vă rog, a cerut fără să folosească sistemul de traducere.

Cumva, nu-l mai interesa că nu vorbește corect. A spus cuvintele așa, stâlcite, cum s-a priceput să le spună. Interesant, vânzătorul i-a dat o altă înghețată decât aceea pe care i-o oferise înainte. A comandat, apoi, folosind sistemul de traducere, iar vânzătorul i-a dat înghețata obișnuită. Mărcile de înghețată erau diferite și, pentru un cumpărător obișnuit, n-ar fi contat această diferență. Pentru George, însă, o marcă de înghețată era cu mult mai nocivă decât cealaltă. Una îl ajuta să se bucure de viață. Alta îl omora, încet-încet.

A continuat să mănânce, în drum spre casă. Deodată, lumea lui se schimbase. Dacă nu poți avea încredere în vorbele pe care le traduc dispozitivele din jurul tău, atunci câte din conversațiile din ultimii ani erau așa cum și le imaginase el? Câte războaie porniseră, în trecut, aceste aparate? Câte divorțuri? Câte bucurii neștiute?

Bineînțeles, povestea e o formă romanțată de-a descrie o realitate cu care ne vom întâlni, cu siguranță, în viitor. Atunci când interacțiunea dintre noi va fi mediată și mai mult de tehnologie, va fi nevoie să înțelegem limitările pe care le poate aduce cu sine o astfel de mediere. Până unde putem avea încredere în vorbele pe care le traduce un aparat? În era deepfakes, până unde putem avea încredere în conversațiile video pe care le avem cu alți oameni? Și, mai mult decât atât, cum ar trebui să se pregătească legislația pentru astfel de situații?

–

Îți mulțumim că ne citești. Povestirile noastre sunt menite să lanseze provocări, nu să câștige premii literare. În fond, lumea evoluează, fie că vrem, fie că nu. Iar viitorul ne va pune față în față cu lucruri pe care, într-un fel sau altul, va trebui să ni le imaginăm de pe acum pentru a le putea înțelege și integra în viața noastră, când va fi cazul. Ne auzim, în curând, cu un alt text. Prima povestire din serie se poate citi la această pagină.