Nu mă întreba din ce cauză, dar întotdeauna am urât recenziile. Părerea unor oameni despre munca mea. Nu știu de ce. E bine să poți prelua de acolo ideile utile, dar modul în care sunt ele îmbrăcate e complicat. E greu să îl dai la o parte atunci când încerci să înțelegi dacă au ceva cu tine, cu creația ta ori cu lumea în general. Cu toate astea, era util să aflu ce cred oamenii. Dacă vrei să vinzi ceva, cuiva, atunci ai nevoie să înțelegi care-i motivul pentru care l-ar aprecia.
Am încercat, mai întâi, să îi rog pe colegii mei să-mi filtreze ei părerea oamenilor. Și îmi trimiteau, zilnic, pe email, acele lucruri pe care trebuia sa le iau în seama. Numai că ei, cuprinși de angoasa propriei păreri despre mine și creațiile mele, au început să-mi trimită emailuri care conțineau ”rapoarte” ale unor recenzii din care nu mai rămăsese nimic. După o săptămână, îți dădeai seama că rapoartele conțineau, mai degrabă, părerea celui care le compila decât părerea altor oameni. Un proces inutil. La acel moment, aveam 55 de ani și o carieră destul de prestigioasă ca scriitor.
Când l-am întâlnit pe Ernest, pentru prima dată, am rămas năuc. Era o primă formă de ”corector”, dar nu de genul pe care vi l-ați imagina.
Corectorii apăruseră de câteva luni pe piață și, majoritatea, se ocupau de analiza și forma unor texte pe care diverși oameni le afișau publicului. Genul de bloggeri, autori de materiale diverse ori jurnaliști, toți foloseau corectorii pentru a le face textele să fie impecabile.
Ernest făcea altceva. Știi vorba aceea care-i definește bine pe mulți oameni deștepți, dar cu gura mare? ”Nu spune prostii, dar modul cum o spune te face să nu asculți nimic”. Eh, Ernest era antidotul veninului pe care îl vărsau acești oameni asupra celor pe care îi comentau.
Intrai pe websiteul dezvoltatorului, instalai o mică extensie de browser și, în doar câteva minute, Ernest era gata de acțiune. Apoi, începea magia. Am încercat să citesc recenziile ultimei mele cărți, ”Eșecul sublim” fără Ernest și, apoi, cu Ernest pornit. Diferența era ca de la cer la pământ.
Fără Ernest, recenzia suna așa:
În „Eșecul Sublim”, autorul își etalează talentul de a scrie o carte atât de plictisitoare și lipsită de substanță, încât ai putea să o folosești drept somnifer. Personajele sunt plate, dialogurile forțate și intriga inexistentă. În plus, stilul său pompos transformă lectura într-o tortură. Un eșec sublim într-adevăr!
Cu Ernest pornit, textul era rescris automat și recenzia transformată:
În „Eșecul Sublim”, autorul explorează o tematică interesantă, dar, din păcate, execuția nu reușește să transmită pe deplin potențialul cărții. Personajele ar beneficia de un contur mai clar și o dezvoltare mai profunda. Dialogurile, deși se pot îmbunătăți, au potențial de a deveni mai naturale și convingătoare. Intriga, de asemenea, ar putea fi abordată într-un mod mai captivant. În plus, stilul autorului are nevoie de o adaptare care să permită o lectură mai fluidă și plăcută. Cu ajustările necesare, această carte ar putea evolua într-o lectură memorabilă.
M-am întâlnit cu echipa lui Ernest la câteva săptămâni după ce începusem să îl folosesc. Nu mai aveam nevoie de colaboratori care să-mi rescrie recenziile înainte să le citesc. Ernest era suficient. La prima întâlnire i-am întrebat cum funcționează, mai exact, tehnologia.
– Nu e complicat, mi-a spus un bărbat grizonat și ochii verzi. Există, de multă vreme, sisteme care înțeleg ”sentimentele” unor texte. Dacă exprimă agresivitate ori ură ori răutate față de un anumit subiect. Pe baza acestei idei, ne-am gândit să oferim un serviciu care ia aceste sintagme și le rescrie, oferind cititorului o formă îmbunătățită, filtrată, a comentariilor originale.
Tehnologia în sine ar aduce beneficii majore pentru orice publicație care vrea să filtreze înjurăturile sau ”urările” obscene din secțiunea sa de comentarii. Ori pentru o rețea socială care își dorește să filtreze automat limbajul de ură sau discriminare din sistemele sale. Și exemple pot fi multiple, dar înțelegeți ideea.
Ne-am gândit apoi că un alt segment de public interesat de Ernest ar putea fi autorii de materiale, produse ori servicii care își doresc să înțeleagă partea constructivă din feedback-ul oferit de clienții lor. Sigur, e ușor să afli dacă piața are o părere favorabilă sau nu despre creația ta. Multe companii oferă, deja, de mulți ani, un astfel de serviciu.
Dar, dacă vrei să ai în față un segment de opinii, idei și sfaturi utile pentru îmbunătățirea unui lucru, sentimentul oamenilor față de el nu e de ajuns. Aici apare Ernest. Preia feedback-ul îl rescrie, sintetizează, îl include într-o serie de rapoarte complexe și îl oferă clientului drept fundament pentru politica sa de perfecționare a produsului ori serviciului.
– Înțeleg, deci, că luați o mulțime de texte greu de citit din lumea digitală și eliminați nevoia cuiva de-a le citi? Ca și cum le-ați arunca la gunoi și ați oferi cititorului doar forma reciclată?
Era o idee interesantă, care îmi oferea o soluție nesperată la problema pe care o aveam cu oamenii care spun lucruri utile, dar într-un mod care te face sa nu le poți citi niciodată.
– Cam așa ceva, îmi răspunde omul cu ochii verzi. Atunci când Ernest lucrează, se întâmplă următoarele lucruri. Să spunem că îți dorești să accesezi o pagină cu recenzii la o anumită carte. La momentul la care îi ceri paginii să se încarce, Ernest lucrează deja în fundal, preia textele scrise deja, le analizează, interpretează, rescrie și ți le afișează apoi, în forma îmbunătățită. Textele originale rămân pe acea pagină, doar că nu le vezi. Ce vezi, în schimb, e textul reinterpretat de Ernest.
– Asta îmi aduce aminte de o poveste din trecut, în care se spunea că, dacă un text era înlăturat de pe Google, acest fapt era similar cu dispariția sa de pe internet. Chiar dacă textul original nu era șters din pagina unde fusese scris, faptul că nimeni nu mai era în stare să-l găsească la o căutare pe Google era similar cu dispariția lui.
– N-aș merge chiar așa departe, să spunem că ștergem texte existente deja. Nu le ștergem, după cum am explicat. Dar, da, atunci când ele sunt accesate cu Ernest activ, le rescriem și ”scoatem răutatea” din ele. Cumva, e ca și cum ele ar fi blânde și constructive, chiar de la început.
Am auzit, apoi, de Ernest, la știri, câteva săptămâni mai târziu. O mare companie de internet cumpărase tehnologia și o integra deja cu browserul ei. Oamenilor le era extrem de utilă. În puțin peste șase luni, aproape toate browserele mari de internet foloseau tehnologii similare, iar lumea părea, dintr-o dată, ca devenise mai blândă, tolerantă și prietenoasă.
Câțiva ani mai târziu, au apărut primele studii care arătau că unele războaie fuseseră împiedicate prin folosirea tehnologiei în cauză, iar lumea se concentra pe soluții la marile probleme aduse de încălzirea globală, dezechilibrele economice între statele super dezvoltate și cele mai amărâte și tot așa. N-aș fi crezut niciodată că Ernest a putut face o atât de mare diferență în societatea noastră.
Într-o dimineață, la Universitate, am participat la o discuție despre bine și rău, care m-a pus pe gânduri. În fața mea, o studentă de vreo 20 de ani, cu parul castaniu și o rochie plină de flori își argumenta poziția:
– Un argument în favoarea existenței răului este că el ne ajută să apreciem și să înțelegem mai bine binele. Adesea, învățăm valorile morale și etice prin contrastul dintre bine și rău și prin experimentarea consecințelor acțiunilor noastre. Experiențele negative pot oferi lecții valoroase și pot stimula creșterea personală și dezvoltarea caracterului.
Suna steril și, cumva, ca din cărți, părerea ei. Dar nu era greșită. Am încercat să-i dau un argument contrar, doar că n-am reușit să fiu credibil. Și eu credeam același lucru ca și ea. Între timp, Ernest, frații și surorile lui întru tehnologie începuseră să fie folosiți pe scară largă în activitatea unor asistenți vocali, sisteme de traducere simultană și multe altele.
Cumva, oamenii își doreau filtrarea acestor sisteme pentru a elimina, definitiv, lucrurile rele din conversațiile lor. Râdeam cu toții că, în scurtă vreme, se vor naște generații de copii care nu vor mai ști să înjure ori să agreseze verbal alți oameni. Societatea își dorea asta din toată inima. Și nu era deloc rău.
Anul următor, la o altă prelegere la Universitate, un student mic și îndesat și-a spus și el părerea în conversația devenită deja obișnuită despre bine și rău.
– Orice sabie, oricât de celebră, a fost, la început, doar un morman de metal, fără vreo formă sau dorință. E nevoie de foc, de multe lovituri ale fierarului, de apă și multă suferință pentru ca lama acelei săbii să devină indestructibilă. La început, lama metalică poate fi maleabilă și sensibilă la căldură și loviturile ciocanului. Cu toate acestea, prin repetate încălziri și răcirile în apă, lama începe să se întărească și să-și capete forma finală. De asemenea, loviturile ciocanului ajută la alinierea structurii metalului, făcând săbia mai rezistentă și mai puternică.
Noi oamenii, la fel ca săbiile, suntem modelați și întăriți prin experiențele noastre. Confruntându-ne cu răutatea și învățând să o depășim, devenim mai puternici, mai rezistenți și mai înțelepți. În această lume în care Ernest și tehnologiile similare filtrează tot ce e negativ, poate că îi facem pe oameni să pară mai blânzi, dar și mai puțin rezistenți la dificultăți. Poate că ar trebui să ne întrebăm dacă acest filtru constant al răului ne privează de lecțiile pe care le-am învăța altfel și ne slăbește capacitatea de a face față provocărilor.
Îl priveam și mă gândeam la viața noastră în contextul celor spuse de el. Afirma o prostie, evident. Pe același argument, fără un război la câțiva ani, omenirea n-ar înțelege pacea niciodată. Fără foamete, n-ar prețui mâncarea. Fără ură, n-ar prețui toleranța. O prostie. Nu cred că lumea are nevoie de tragedii pentru a deveni mai bună. Experiența ultimilor ani era dovada cea mai bună a falsității acestei opinii.
Cinci ani de la momentul în care mă întâlnisem cu Ernest, lumea era deja mai bună. Și cauza principală a schimbărilor era tocmai filtrarea părții rele a conversațiilor noastre. Se dovedise că, atunci când nu ne mai vorbeam urât ori răutăcios unii altora, dispăreau, în mare parte, conflictele domestice ori interstatale, religia nu mai era motiv de conflict, iar divorțurile păreau că se răreau de la o zi la alta.
Uneori, însă, înainte să adorm, îl visam pe Ernest, cu ochii deschiși, în timp ce-mi șoptea la ureche o poveste ”A fost odată ca niciodată, într-un regat îndepărtat, un rege care domnea peste ţinuturile sale cu mândrie şi putere. Regele nostru era înconjurat de sfătuitori înţelepţi, care îi aduceau veşti şi soluţii pentru problemele regatului. Dar, aşa cum se întâmplă adesea în basme, Regele avea un defect: el prefera să audă doar lucrurile care îi încântau urechile şi care îi consolidau convingerile”.
Nu știu de ce, niciodată nu reușeam să termin visul, pentru că Ernest se răzgândea și-mi spunea să dorm liniștit. Veghează el să-mi fie bine.
–
Îți mulțumim că ne citești. Povestirile noastre sunt menite să lanseze provocări, nu să câștige premii literare. În fond, lumea evoluează, fie că vrem, fie că nu. Iar viitorul ne va pune față în față cu lucruri pe care, într-un fel sau altul, va trebui să ni le imaginăm de pe acum pentru a le putea înțelege și integra în viața noastră, când va fi cazul. Ne auzim, în curând, cu un alt text. Prima povestire din serie se poate citi la această pagină.
